Cristian Mungiu: „Cinematografia într-o țară mică nu mai poate fi o industrie”

Regizorul Cristian Mungiu a precizat că festivalul Les Films de Cannes à Bucarest, pe care l-a inițiat în 2010, „a crescut destul de mult în special ca notorietate, identitatea festivalului s-a consolidat”, devenind un eveniment așteptat al toamnei bucureștene. „A fost legitimat prin prezența unor oaspeți de cea mai respectabilă notorietate, în frunte cu câștigătorul Palme d’Or de anul trecut, Abdellatif Kechiche”, a mai spus Mungiu.

În acest context, Mungiu a spus că, față de prima ediție, Les Films de Cannes à Bucarest (24 – 30 octombrie) aduce publicului retrospective, mai multe filme de același autor, evenimentul insistând „tot mai mult pe aducerea tinerilor și a elevilor în săli”.

Potrivit regizorului, ediția din acest an va avea o componentă „cumva socială”. „Există un film ale cărui încasări vor fi direcționate către proiectul fundației Ovidiu Ro «Fiecare copil în grădiniță» și un alt film ale cărui încasări vor fi donate programelor de adopție a câinilor de la distanță”, a mai spus Mungiu.

Întrebat cum ar putea fi publicul educat pentru a aprecia mai mult filmele de artă, Mungiu a precizat că trebuie creat un „sistem civilizat și extins de săli de cinema care să programeze asemenea filme și prin reducerea substanțială a pirateriei”. „Problema este că publicul preferă să vadă filmele astea (ca și pe celelalte), dacă se poate, gratis – chiar și pe computer, decât în sală, cu bilet plătit -, iar educația ar trebui să vină și în sensul ăsta, în care în primul rând consumatorii de filme de autor să înțeleagă că, dacă nu susțin crearea unor noi asemenea filme cumpărând bilet, va fi tot mai greu ca ele să fie produse în continuare. Invidiez și stimez popularitatea teatrului în România, dar nu mă pot împiedica să nu remarc că el nu întâmpină nici o concurență din partea unui produs american de același profil, iar interesul pentru spectacolul de teatru nu este erodat sub nici o formă de piraterie”, a mai spus Mungiu.

El a mai afirmat că „ideal ar fi să existe o educație sistematică în școli, de la vârste tinere”. „Anul trecut, în cadrul festivalului, am încercat să punem laolaltă, la aceeași masă, reprezentanți ai MCC, ai CNC-ul român și ai celui francez, încât să reușim și în România crearea unei platforme VoD (video on demand, n.r.) destinată exclusiv școlilor, elevilor, așa cum este în Franța. E o idee la care țin și sper să fie posibil să o realizăm în anii următor”, a mai spus regizorul.

De asemenea, Cristian Mungiu a precizat că „un oraș este pus pe hartă de evenimentele lui culturale”. „Însă până vom ajunge ca la Sarajevo, unde orașul trăiește doar pentru festivalul de film din august, când pe fiecare stâlp e un afiș al municipalității cu înscrisul «proudly supporting the Sarajevo Film Festival…», mai avem mult. Poate Bucureștiul e un oraș prea mare pentru așa ceva și de asta Primăria Generală nu este interesată de eveniment, însă eu continuu să cred, până la urmă, că un oraș e pus pe hartă de evenimentele lui culturale, incluzând aici și festivalurile de filme, și nu de pasaje rutiere sau de diametrala nord-sud la care semafoarele nu sunt coordonate”.

Întrebat cum va evolua festivalul în anii următori, Mungiu a spus că, anul acesta, a fost inclus în programul evenimentului cinematografic secțiunea informală Les Films pour Cannes à Bucarest, unde vor fi prezentate filme studențești și scurtmetraje „ale unor tineri care poate că vor ajunge cândva la Cannes în cariera lor și care, în orice caz, merită astăzi atenție și o tribună”.

Prezentăm interviul acordat agenției de presă MEDIAFAX de regizorul Cristian Mungiu:

Reporter: Festivalurile de film reprezintă un segment extins în industria cinematografică din România. Există un gen de film care nu este tratat în această piață festivalieră?

Cristian Mungiu: Cred că „industrie” este, în general, un cuvânt foarte mare în raport cu cinematografia română de astăzi, însă este adevărat că sunt mult mai multe festivaluri acum decât erau cu 10 sau 20 de ani în urmă. Asta se întâmplă, din păcate, și din pricină că cinematografia într-o țară mică nu mai poate fi o industrie. În condițiile piratajului galopant și generalizat de astăzi și ale concurenței imposibile cu filmele americane de tip mainstream – produse adresate unei piețe globale, cu resurse și mecanisme de promovare corespunzătoare -, filme din genul celor prezentate, de regulă, în festivaluri nu mai au cum să ajungă la public altfel decât în asemenea manifestări, ecranele multiplexurilor fiind rezervate filmelor mainstream.

Cred că festivalurile acoperă cam toate genurile de filme, poate punând ceva mai mult accent pe așa-zisele „filme de autor” (cu imprecizia aferentă înțelegerii acestui gen incert), ceea ce mă face să cred că ar fi loc pe piață și pentru un festival care să promoveze în special filmele „cele mai de public” dintre cele de festival – și chiar avem în plan să creăm în curând un asemenea eveniment.

Rep.: Les Films de Cannes à Bucarest este la cea de-a cincea ediție. Cum s-a schimbat acest festival în cei cinci ani?

C. M.: A crescut destul de mult în special ca notorietate, identitatea festivalului s-a consolidat, a devenit un eveniment așteptat al toamnei bucureștene. A fost legitimat prin prezența unor oaspeți de cea mai respectabilă notorietate, în frunte cu câștigătorul Palme d’Or de anul trecut, Abdellatif Kechiche. Sunt la fiecare nouă ediție mai multe filme, mai mulți invitați, mai multe săli. Dar, în același timp, nu vreau ca festivalul să crească prea iute și prea mult – de la început mi-am dorit să fie mai degrabă un fel de showcase în care, dacă vrei, încă să poți vedea majoritatea filmelor din program, dacă nu pe toate. Programarea e făcută în acest sens.

Nu cred foarte tare în festivalurile care se măresc de dragul măririi. Trebuie să ții pasul cu publicul, iar noi încercăm să mărim numărul de filme și proiecții în fiecare an, în raport cu interesul pe care l-a manifestat publicul în anul precedent. Nu vrem să aducem filme care să ruleze cu sala pe trei sferturi goală, mai bine investim încă o vreme în proiecte educative, până când generăm acest gust al publicului în mod natural. Față de prima ediție, organizăm retrospective, aducem mai multe filme de același autor, încercăm să punem lucrurile cumva într-o perspectivă, insistăm tot mai mult pe aducerea tinerilor și a elevilor în săli, insistăm ca fiecare film să fie precedat de o mică introducere critică.

În mod deosebit, ediția din acest an va avea o componentă cumva socială, dacă vreți: există un film ale cărui încasări vor fi direcționate către proiectul fundației Ovidiu Ro, „Fiecare copil în grădiniță”, și un alt film ale cărui încasări vor fi donate programelor de adopție a câinilor de la distanță.

Rep.: Spuneați că publicul din România trebuie să poată crește odată cu festivalul. Cum a „crescut” publicul de la prima ediție, din 2010, până anul acesta? A crescut cu mult numărul spectatorilor?

C. M.: Cred că la prima ediție au fost vreo patru mii și ceva de oameni, iar anul trecut vreo 11.000 – însă nu doar creșterea cantitativă e importantă. Pentru noi, e poate mai important să crească gustul și înțelegerea publicului pentru filmele tranșante, mai dificile, mai personale – chiar dacă poate acelea nu sunt cele mai premiate sau cele mai notorii.

Rep.: Este relevant pentru dumneavoastră numărul spectatorilor?

C. M.: Contează, bineînțeles. Eu sunt unul dintre aceia care consideră că numărul spectatorilor contează și în cazul oricărui film, cu atât mai mult în cazul unui festival. Numărul spectatorilor ar trebui să fie un indicator al creșterii pe care poți să ți-o permiți cu evenimentul. E neetic, într-un domeniu cu resurse limitate ca cel al cinema-ului românesc, să aloci resurse disproporționate cu rezultatele evenimentului.

Rep.: Din punctul dumneavoastră de vedere, Les Films de Cannes à Bucarest atrage doar publicul pasionat de filmul de artă și mai puțin comercial sau a ajuns și la un public mai larg? Vin și „spectatorii de mall” la acest eveniment cinematografic? Sau în gașca, pentru că este „la modă”?

C. M.: Eu cred că multe filme de festival sunt, de fapt, cel puțin la fel de antrenante și interesante pentru spectator ca filmele de multiplex – doar că nu beneficiază de același buzz. Nu știu foarte precis care e profilul spectatorului Les Films de Cannes à Bucarest, dar, ținând cont de creșterea pe care o avem, e de presupus că unii spectatori de film de mall vin să vadă filme și în festival. Acum, dacă vin din curiozitate sau că e la modă, e mai puțin important – ce sper eu e că vor înțelege că cinematograful e minunat și pentru că e divers și că vor căpăta gust pentru a experimenta și genuri de film cu care sunt poate mai puțin obișnuiți în prima instanță.

Rep.: Publicul român nu este un consumator de filme de artă, ci mai degrabă unul al blockbusterurilor. Cum ar putea fi educat publicul să aprecieze acest gen?

C. M.: Cum spuneți – prin educație, prin crearea unui sistem civilizat și extins de săli de cinema care să programeze asemenea filme și prin reducerea substanțială a pirateriei. Însă publicul român este mai consumator de asemenea filme decât credeți, după cum puteți constata cercetând statisticile cu privire la filmele descărcate de pe site-urile de torenți. Problema este că publicul preferă să vadă filmele astea (ca și pe celelalte), dacă se poate, gratis – chiar și pe computer, decât în sală, cu bilet plătit -, iar educația ar trebui să vină și în sensul ăsta, în care în primul rând consumatorii de filme de autor să înțeleagă că, dacă nu susțin crearea unor noi asemenea filme cumpărând bilet, va fi tot mai greu ca ele să fie produse în continuare. Invidiez și stimez popularitatea teatrului în România, dar nu mă pot împiedica să nu remarc că el nu întâmpină nici o concurență din partea unui produs american de același profil, iar interesul pentru spectacolul de teatru nu este erodat sub nici o formă de piraterie.

Rep.: Cine ar trebui să se ocupe de educarea publicului? Ar trebui să existe programe realizate de instituțiile statului, de realizatorii de film?

C. M.: Într-o măsură, toți cei care organizează festivaluri de film contribuie un pic la această educație – iar festivalurile se fac toate cu bani de la CNC (Centrul Național al Cinematografiei, n.r.) și/ sau alte instituții pentru cultură ale statului, ca MCC (Ministerul Culturii, n.r) sau ICR (Institutul Cultural Român, n.r.). Deci, implicit, statul are o contribuție. Dar e adevărat că ideal ar fi să existe o educație sistematică în școli, de la vârste tinere. Anul trecut, în cadrul festivalului, am încercat să punem laolaltă, la aceeași masă, reprezentanți ai MCC, ai CNC-ul român și ai celui francez, încât să reușim și în România crearea unei platforme VoD (video on demand, n.r.) destinată exclusiv școlilor, elevilor, așa cum este în Franța. E o idee la care țin și sper să fie posibil să o realizăm în anii următori. Dar, într-o țară cu atât de puține resurse pentru cultură și educație și cu atât de multă stimă pentru materiile principale din școală, nu e ușor. Noi sprijinim însă toate inițiativele educative pro-cinema din liceele bucureștene și sunt multe proiecții, anul acesta, la care intrarea copiilor și liceenilor este gratuită.

Rep.: Pe cine ați dorit să aduceți la festival, dar nu ați reușit?

C. M.: Am luat legătura cu câștigătorul Palme d’Or-ului, Nuri Bilge Ceylan, față de care am o mare admirație, însă avea programată în aceeași perioadă o retrospectivă la MoMA în New York, poate una dintre cele mai respectabile aprecieri pe care le poate primi un cineast. A fost amabil, ne-a transmis că altădată vine cu plăcere, așa că, deocamdată, ne rămâne să vedem de unii singuri formidabilul lui film. Eu l-am văzut de două ori deja, pe ecran mic, și abia aștept să-l văd și în proiecție în cinematograf.

Rep.: Îmi puteți indica un festival de film la care ați participat și v-ați îndrăgostit de atmosfera de acolo? În afară de cel de la Cannes, desigur.

C. M.: Sunt multe. La Karlovy Vary, în anii 2000, am rămas mască atunci când am văzut că studenții veneau cu cortul special pentru festival și campau pe peluza din fața sălii de bilete ca să fie primii la coadă, la ora 8.00, căci după 11.00 cu greu mai găseai bilete la vreun film. La Salonic, au un sistem care afișează în timp real, la intrarea în fiecare sală, câte locuri mai sunt la vânzare, iar când am fost, acum doi ani, pentru retrospectiva filmelor mele acolo, am avut surpriza să constat că toate erau sold out, în ciuda așa-zisei crize din Grecia. Acolo l-am întâlnit pe Aki Kaurismäki, care m-a invitat la festivalul inițiat de el la Sodankylä, în Finlanda, cu cuvintele: „Come and you won’t regret, people will fist-fight for a ticket for one of your films/ Vino și nu vei regreta, oamenii se vor bate pentru un bilet la un film de-al tău”, și vorbim de un festival organizat special într-un sătuc finlandez, dincolo de cercul polar, unde vii doar dacă vrei să vezi filme, altceva nu se întâmplă. Și era plin la festival, tinerii dormeau pe saltele în sala de sport a liceului. La Lyon e un alt concept care-mi place mult: se dau doar filme vechi, de cinematecă, iar cineaștii de astăzi vin și introduc publicului nu filmele lor, ci pe cele ale înaintașilor.

Rep.: Cât de greu este de realizat din punct de vedere financiar un festival care aduce cele mai bune și mai noi filme de la Cannes?

C. M.: Ușor nu este, însă anul acesta nu e cazul să ne plângem – majoritatea partenerilor privați importanți au rămas alături de noi, ni s-au alăturat și alții și, pentru prima dată, suntem sprijiniți de toate instituțiile statului cărora le-am cerut sprijinul, CNC, MCC, Primăria sector 1 și ICR. Însă, până vom ajunge ca la Sarajevo, unde orașul trăiește doar pentru festivalul de film din august, când pe fiecare stâlp e un afiș al municipalității cu înscrisul „proudly supporting the Sarajevo Film Festival…”, mai avem mult. Poate Bucureștiul e un oraș prea mare pentru așa ceva și de asta Primăria Generală nu este interesată de eveniment, însă eu continuu să cred, până la urmă, că un oraș e pus pe hartă de evenimentele lui culturale, incluzând aici și festivalurile de filme, și nu de pasaje rutiere sau de diametrala nord-sud la care semafoarele nu sunt coordonate.

Problema noastră e că primim întotdeauna foarte târziu confirmările referitoare la finanțări; dacă am ști pe ce ne bazăm încă din mai, când are loc Festivalul de la Cannes, am putea face un eveniment și mai complex.

Rep.: Cum vedeți că va evolua festivalul în viitor? Vă gândiți să îl diversificați?

C. M.: Deja, de anul acesta, includem în festival și secțiunea informală Les Films pour Cannes à Bucarest – prezentând filme studențești și scurtmetraje ale unor tineri care poate că vor ajunge cândva la Cannes în cariera lor și care, în orice caz, merită astăzi atenție și o tribună. Apoi, sunt mai multe proiecții pentru școlari și tineri cu intrare liberă, în linia acelei educații de care pomeneam. Avem deja cel puțin o confirmare a unui mare cineast că ne va vizita la anul – vom continua să facem retrospective sau integrale ale unor mari autori prea puțin cunoscuți în România, cum am făcut anul trecut cu Maurice Pialat și cum facem anul acesta cu Bertrand Tavernier. Îmi doresc de câțiva ani deja să putem organiza Ziua de Aur – în care spectatorii să poată vedea unul după altul Ursul, Palmierul și Leul de Aur și să compare ei înșiși. Încercăm să înmulțim și să diversificăm conferințele, inclusiv despre acele componente ale industriei despre care în România se știu foarte puține lucruri, cum ar fi agenții – de vânzări sau de talents. Anul acesta o să fie deja un open-talk referitor la distribuție și sales agents. O altă direcție pe care o dezvoltăm e prezentarea de filme care nu au o legătură directă cu Cannes-ul – cred că identitatea festivalului este deja destul de puternică încât să putem trece la etapa asta.

Rep.: Ce filme ar trebui să vadă publicul român neapărat la ediția din acest an a festivalului?

C. M.: Prezentarea filmelor e pe www.filmedefestival.ro și fiecare e poftit să vadă filmele pe care le aștepta cel mai mult, însă, când stau în cumpănă, de exemplu, între două filme programate la aceeași oră, eu le recomand spectatorilor să aleagă mai degrabă filme care au proiecție exclusivă în cadrul festivalului, pentru că pe acelea nu vor mai avea ocazia să le vadă altădată pe ecran în București. Însă, ideea de bază a festivalului este să redea, pe cât posibil, un pic din atmosfera Cannes-ului mare, ceea ce presupune că spectatorii au acces la toate filmele importante în același interval de timp, iar spectatorul se poate pune în locul juriului de la Cannes și își poate face la sfârșit propriul lui palmares.

Rep.: Ce recomandări puteți face în privința invitaților? Cine nu ar trebui „ratat” la acest eveniment?

C. M.: Ne bucurăm de prezența lui Radu Jude în calitate de unic selecționat al nostru la Cannes cu film în 2014. Apoi, întrucât există în România obsesia Oscarului, anul acesta, deși e un festival având Cannes-ul în titulatura, avem doi invitați de onoare a căror faimă mondială (post-premieră la Cannes) e dată de câștigarea premiului Oscar. Așa că, cine are curiozitatea să întâlnească pe cineva care a ridicat statueta în mâini, să vină să-i asculte pe Michel Hazanavicius și pe Bérénice Bejo.

Foarte importante pentru mine sunt masterclass-ul de la UNATC și proiecțiile cu Q&A ale lui Bertrand Tavernier, care se întoarce în România pentru premiera filmului său „Capitaine Conan”, turnat aici acum aproape douăzeci de ani și care nu a avut până acum o proiecție de gală bucureșteană în prezența echipei. E o ocazie rară de a-l vedea pe Radu Duda în calitate de actor de film, înainte să fi devenit principele Radu de România. Speciale sunt și proiecțiile „Maidan”, un film tulburător despre ce se întâmplă în Ucraina, film recent câștigător al marelui premiu la Astra, în prezența regizorului Sergei Losznita, sau filmul despre caricaturiști ca luptători pentru democrație produs de Radu Mihăileanu, care va introduce proiecția.

Invitat special la proiecție va fi și caricaturistul Mihai Stănescu, spectatorii putând admira, pe toată perioada festivalului, o expoziție de desene și caricaturi ale lui și ale lui Mardale, la Cinema Studio. E de amintit și proiecția de vineri noapte, de la Elvira Popescu, cu „Welcome to New York”, în prezența actriței Jacqueline Bisset, care joacă rolul soției lui Dominique Strauss-Kahn. Și, nu în ultimul rând, e proiecția cu „White God” – un film pentru oameni și câini – la care, pe lângă regizorul Kornél Mundruczó, l-am invitat și pe primarul general Sorin Oprescu, care are ingrata sarcină de a rezolva problema maidanezilor din postura complexă de primar iubitor de animale, dar care are nevoie și de voturile cetățenilor. Ca să vă faceți o idee – filmul este inspirat de o inițiativă a unui partid din Ungaria, care prevedea o taxă dublă pentru posesorii de maidanezi, față de posesorii de câini de rasă, în vreme ce stăpânii de câini de rase maghiare erau scutiți de taxe.

Rep.: Care este diferența între a „regiza” un festival și a regiza un film?

C. M.: Mie, pentru ce facem noi, mi se pare mai potrivit cuvântul francez de „réalisateur” – până la urmă, realizatorul e cel care inventează ceva acolo unde mai înainte nu exista acel ceva, și asta încerc să fac din ambele posturi, de regizor și organizator de festival. Însă, fără îndoială, să faci un film presupune mult mai multe lucuri, în vreme ce festivalul e mai mult un exercițiu de organizare în care, ideal, trebuie să ai și un pic de viziune, un sens, un concept.

Les Films de Cannes à Bucarest a fost inițiat în 2010, de Cristian Mungiu, cu sprijinul delegatului general al Festivalului de la Cannes Thierry Frémaux, care a deschis prima ediție și a revenit constant la București în anii următori. În fiecare an, festivalul aduce filmele câștigătoare ale celor mai importante trofee la Cannes, în premieră în România.

La edițiile trecute, Les Films de Cannes à Bucarest i-a avut ca invitați, printre alții, pe Abdellatif Kechiche, regizorul premiat cu Palme d’Or pentru „La vie d’Adele”, actrița Sandrine Bonnaire, regizorii Gaspar Noé, Elia Suleiman, Amat Escalante, Matteo Garrone, Kornél Mundruczó și Sergei Loznitsa.

Regizorul și scenaristul Cristian Mungiu a câștigat trofeul Palme d’Or de la Cannes în 2007, cu filmul „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, o dramă despre avorturile ilegale din perioada comunistă a țării noastre. Cineastul român a revenit pe Croazetă în 2009, cu antologia de scurtmetraje „Amintiri din Epoca de Aur”, care a rulat în secțiunea Un Certain Regard. Anul trecut, filmul „După dealuri”, de Cristian Mungiu, a înregistrat o dublă victorie la Cannes: premiul pentru scenariu, obținut de Mungiu, și premiul pentru interpretare feminină, acordat ex-aequo actrițelor Cristina Flutur și Cosmina Stratan.

Cristian Mungiu a fost distins, în 2008, cu Ordinul Artelor și Literelor în grad de Cavaler de către Guvernul francez.